Archive for Septembrie 2010

Scurte consideraţii istorico-juridice asupra alegerii Preşedintelui de către popor

Septembrie 3, 2010

Criteriul unei Constituţii nu poate fi unul absolut – valabil pentru toate timpurile şi locurile – ci unul relativ, pentru că o Constituţie trebuie să fie conformă cu experienţa socială şi politică a timpului, în funcţie de o anumită situaţie a unui stat, care-i va da substrat, sens şi legitimitate. Trăim o perioadă a crizelor politice şi a incertitudinii. Cutărui partid nu-i ajunge un vot pentru a-şi arunca din nou tentaculele peste instituţii, instaurând din nou falsul în viaţa de stat. Altor patru partide nu le ajung câteva voturi pentru a vota Preşedintele statului. Noi alegeri, care însă nu garantează că situaţia nu se va mai repeta. Nesiguranţă, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, unde partenerii occidentali stau cu ochii pe tânărul stat – Republica Moldova.

 Campania Referendumului constituţional pentru modificarea procedurii de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova (procedură prevăzută în art. 78 al Constituţiei Republicii Moldova) din 5 septembrie aduce cu sine, ca şi orice altă campanie de dinaintea unui vot obştesc, dezbateri, frământări, injurii, ocări, patimi şi valuri politice, lipsite de însemnătate ştiinţifică, de exactitate tehnică şi, cu atât mai mult, de utilitate socială. Argumentele juridice se întrevăd arareori, stingherite de luptele şi ambiţiile diverselor partide, manifestări ale unei boli des întâlnite la noi: politicianismul.

În prezentul articol vom vedea ce a fost, ce este la noi şi mai ales, să cercetăm ce este mai potrivit firii noastre, stărilor noastre sociale, dată fiind însemnătatea Constituţiei în clădirea unui organism social şi mai ales propăşirea lui.

 Importanţa acestui Referendum rezidă în faptul că rezultatele acestuia vor trebui puse în practică de către Parlamentul Republicii Moldova.

 

Art. 78 al Constituţiei Republicii Moldova din 1994, copie fidelă a art. 81 al Constituţiei României din 1991.

Principiul este acelaşi. S-a hotărât, în 1994, ca Preşedintele Republicii Moldova să fie ales prin vot direct, având astfel aceeaşi legitimitate ca Parlamentul. Modificarea esenţială a Constituţiei, în 2000, a făcut ca Preşedintele Republicii Moldova să nu mai fie ales de popor, ci să fie ales de Parlament, prin vot secret.

O sursă importantă întru susţinerea alegerii Preşedintelui de către popor o constituie Geneza Constituţiei României 1991, adică dezbaterile care au avut loc în  Parlamentul României şi care care au vizat modul de desemnare a şefului statului. A fost susţinută, atunci, varianta alegerii Preşedintelui prin vot direct. S-a stabilit că “Prin modul său de alegere, Preşedintele reprezintă punctul de convergenţă al aspiraţiilor majorităţii cetăţenilor cu drept de vot, deci oameni maturi, responsabili de prezentul şi mai ales viitorul ţării. Preşedintele este focarul spre care vin toate marile probleme şi de la care trebuie să plece soluţii drepte şi corecte. […] Preşedintele trebuie să aibă tăria de a rezista singur nu numai copleşitoarelor responsabilităţi, ci şi hidrei numită tentaţie, tentaţia puterii.” (V. Văcaru).

Unii au arătat că “poporul nu agreează teribil de mult politica deciziilor de cercuri restrânse sau de adunări, dorindu-se pe sine implicat în alegerea şefului statului. Rezultă de aici că instituţia prezidenţială, comparativ cu toate celelalte organe ale statului, trebuie să se caracterizeze ca fiind cea mai bine legitimată în stat datorită bazei ei electorale” (M. Enache)

Doctrina juridică spune că desemnarea directă a Preşedintelui de către întreg corpul electoral  i-ar conferi acestuia o legitimitate egală cu cea a Parlamentului. Acest mod de desemnare permite şefului de stat o anume echidistanţă faţă de toate forţele politice din Parlament şi îl responsabilizează mai mult în faţa electoratului decât în faţa Parlamentului. Cu alte cuvinte, Preşedintele trebuie să fie dezbrăcat de orice legături de partid. În acest fel, el poate juca rolul de mediator între stat şi societate, veghind la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.

Distinşi profesori de drept public precum M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan şi I. Vida (în Alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Texte legale comentate.) susţin că alegerea Preşedintelui de către Parlament ar avea drept rezultat “aşezarea lui în câmpul magnetic al confruntărilor dintre partidele politice, făcându-l totodată, dependent de acestea. Adeseori, Preşedintele însuşi ar trebui să se sprijine pe o coaliţie parlamentară care, îndeobşte, este conjuncturală şi incertă. El ar fi simplamente produsul pactelor politice parlamentare, când în realitate, ponderea covărşitoare a forţelor sociale se află în afara Parlamentului şi, uneori, fără nicio reprezentare parlamentară.

Preşedintele trebuie să fie reprezentativ pentru naţiune, să fie recunoscut de către aceasta şi, mai mult, naţiunea să conştientizeze că o reprezintă o persoană care beneficiază de legitimitatea dată direct de către popor şi nu prin intermediul unor reprezentanţi.

Domnii s-au făcut “pre voia ţării” 

Ţinând cont de elementul concret, care stă în nevoile fireşti ale poporului nostru, ne vine în ajutor tradiţia, adică propriul nostru trecut. Ideea domniei este cea mai importantă idee după cea naţională şi cea a teritoriului definit. Conştiinţa noastră românească trăieşte pe baza ideilor fundamentale ieşite din conştiinţa populară de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Statul nostru s-a întemeiat pe baze ţărăneşti, spune istoricul nostru, Nicolae Iorga. De câte ori un Domn murea, se alegea noul Domn (din acelaşi neam), dar era liberă adunarea să aleagă din neamul domnesc pe cine găsea mai destoinic.

Interesante sunt şi mărturiile cronicarului Grigore Ureche despre vechea Constituţie românească, mărturii care se potrivesc cu cele ale documentelor italiene.

Ştefan cel Mare era pe moarte. Două partide de boieri susţineau doi fii ai lui: una era pentru fiul din ţară – Bogdan, alta pentru cel de la Constantinopole – Sandrin. Atunci Ştefan chemă înaintea lui pe toţi boierii în câmp, şi el, bolnav, a venit în mijlocul lor, unde erau toţi ai săi şi şefii ambelor partide şi le impuse – prin tăierea capetelor celor mai îndărătnici, ca o rezolvare de situaţie – să aleagă un Domn care li se va părea lor că este mai potrivit pentru a-i conduce şi a-i apăra de duşmani. Şi el, zice cronica, nu propunea mai mult pe un fiu decât pe celălalt. Atunci toţi l-au ales pe fiul cel mare, care era lângă dânsul şi pe care-l voia şi Domnul.

Boierii erau mari şi mici. Boierul mic era mai toată lumea, căci boierimea noastră a fost democratică. Prin vrednicie se putea ridica oricine şi prin nevrednicie putea coborî.

Medicul lui Ştefan cel Mare, veneţian fiind, adică înzestrat ereditar cu un simţ pentru lucrurile (şi lucrăturile) politice, scrie următoarele:

Alegerea stătea totuşi la baza numirii Domnului şi ea se făcea de toţi – tuti li soi, spune veneţianul în dialectul lui local –, de toţi şi nu numai de boieri. Un popor simplu, deştept şi viteaz popor de ţărani a întemeiat, din propria lui voinţă o ţară, punând în frunte pe judele cel mare, pe Voievodul suprem, socotind că-i revine tot teritoriul pe care-l stăpâneşte naţia sa.

În lumina adevărată a celor scrise mai sus, toţi cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot ar trebui să meargă la Referendumul din 5 septembrie, şi mai ales cei care îl boicotează, cunoscută fiindu-mi dragostea lor neţărmuită pentru cel care a fost Ştefan cel Mare. Important este să nu construim în neant, ci să exprimăm prin vot ceea ce există, adoptând toate aşezămintele nevoilor reale.

Anunțuri